Aceasta expeditie pentru noi a luat nastere in urma cu doi ani, cand ne aflam in Caucaz, unde totodata dupa ce am sarbatorit urcarea varfului am planificat si aceasta tura, desi la momentul de atunci ni se parea un vis foarte greu de realizat. Imi pare rau ca din fosta gasca cu care am fost, Flaviu a trebuit sa renunte din cauza unei probleme de sanatate, desi era “visul nostru”.
Asa ca ne-am unit fortele cu cei de la Salvamont Cluj pentru a forma o echipa mai mare, si ei avand aceleasi planuri ca si noi.
In final am plecat 14 persoane, noi fiind 8 din Cluj: Alin, eu, Mihnea, Romeo (CAR) si Vasi, Mihut, Iliuta (Salvamont Cluj), mai tarziu alaturanduni-se si Eugen (fotograful si reporterul expeditiei, care nu avea planuri prea marete, decat sa ajunga in tabara de baza si poate putin mai sus). Avand in vedere ca eram deja o echipa destul de mare, ni s-au mai alaturat alti doritori din tara care formau grupulete mai mici pentru a reduce costurile la transport precum si suma ce revenea agentiei de turism din Kazakstan. Au mai venit trei fete din expeditia care intentionam sa o planificam pentru primava anului viitor pe Cho-Oyu: Dna Felicia Enache, Catrinel si Cristina Chescu din Bacau. Pentru Cho-Oyu planificasem oricum o tura de antrenament pe un varf de 6000-7000m, si avand in vedere ca noi ne gandeam de mult la Khan Tengri, le-am invitat si pe ele. Oricum pe langa faptul ca aceasta expeditie este un antrenament foarte bun pentru urmatoarea din Hymalaia, va fi si o realizare pentru noi, pentru ca in afara de dna Felicia, nici una nu am ajunses inca pe un varf de 7000m. Pe langa fete a mai venit Marius Orban din Arad si sotia lui, Luciana. Din cate am auzit vom fi un grup numeros de romani in acest an pe Khan Tengri.
17-20.07.2008 Am calatorit timp de 3 zile cu trenul din Cluj-Bucuresti, Bucuresti-Istambul, apoi cu avionul Istambul-Kiev-Almaty. Cu trenul am facut aproape 2 zile, o noapte pana in Bucuresti , am dormit cum am putut, deoarece aveam bilete la clasa a II-a. Din Bucuresti a fost putin mai bine, aveam bilete la cuseta, dat totusi a fost aglomerat, eram 6 intr-un compartiment, plus bagaje. In Bulgaria s-a sticat un vagon din cele doua care erau, si i-au mutat pe toti oamenii din tren in vagonul nostru, am calatorit destul de greu..
Bulgaria este o tara foarte deprimanta, peisajul s-a schimbat insa cand am intrat in Turcia. O tara dezvoltata din toate punctele de vedere, vorba lui Alin: “scoteau legume si din nisip”.
Trenul a avut intarziere 2 ore, dar aveam suficient timp ca sa ajungem sa ne imbarcam pentru avion. Am schimbat un tramvai si un metrou pana la aeroport dar am intuit drumul din prima fara sa ne ratacim. Aveam emotii foarte mari pentru greutatea bagajelor, motiv pentru care ne-am si luat bocancii de altitudine in picioare, mai scapam de 4kg din bagaj, oricum aratam foarte amuzant in pantaloni scurti si bocanci cu parazapada pana la genunchi, se uita toata lumea din aeroport la noi. Am facut escala la Kiev 4 ore, apoi somn de voie pana la Almaty, de-abia m-am trezit sa mananc. Cand am coborat la Almaty, s-a schimbat peisajul, se vedeau munti cu zapada inca din aeroport. De aici am fost luati de Alexey, un nene foarte dragut, pacat ca nu prea ne puteam intelege cu el, stia numai rusa.
Ne-am luat mancare si lucrurile care ne mai lipseau si am pornit spre Karcara.
Am facut aproape 250 km pe un drum din care jumatate era neasfaltat. Peisajul era foarte sterp si arid, ma chinuiam sa nu adorm, era un podis inalt si drept cu stepa pe alocuri, foarte debusolant. Am gresit de cateva ori drumul, nu exista nici un semn de circulatie, iar la bifurcatii nu scria nimic, ma gandesc ca daca nu apelam la serviciile unei companii de turism ne-ar fi fost foarte greu sa fi ajuns aici. Dupa vreo 5-6 ore de mers cu masina am ajuns in sfarsit la Karkara. Se vedea elicopterul cu care urma sa zburam inca din departare. Aici era totul verde, scapasem de peisajul arid. Cand am ajuns erau niste nori negrii si ploua destul de tare, nu parea ca se va face vreme buna de curand.
In Karcara am fost intampinati de Kazbec, seful agentiei de turism la care apelasem, un om foarte simplu si un mare alpinist. Am fost serviti cu ceai, cafea fierbinte si cu o gustare care ne-a prins foarte bine. Dupa ce am descarcat bagajele, a inceput sa se indrepte si vremea, astfel ne-am putut bucura de peisajul dimprejur, a iesit chiar si curcubeul iar in spate se vedeau varfuri de peste 4000m. La ora opt seara am luat cina fiind placut surprinsi de serviciile oferite aici.
Am reusit sa vedem si o casa traditionala kirghiza (iurta), citisem pana acum despre ele in cartile lui Emilian Cristea, facute din lana de oaie batucita, aratau ca niste corturi mari, iar in mijlocul boltii, era inscriptionat semnul care pentru kirghizi inseamna “Lumea”, si care apare si pe steagul lor.
Maine urmeaza sa facem o tura de aclimatizare, am decis noi pana pe un varf de 3300m, ca sa nu ne obosim foarte tare, plus ca trebuie sa ne revenim de pe urma drumului lung parcurs pana aici, iar poimaine zburam spre tabara de baza avansada de pe Ghetarul Inylchek-nord la 4000m.
Aici am vazut foarte multe poze si harti cu varful, pare dificil si incep sa am emotii.
21.07.2008 Ne-am inceput ziua cu o tura de trekking pe un varf mai mic de prin zona, am intalnit localnici care locuiau in iurte, ne-au si invitat la ceai, dar nu am putut ramane, trebuia sa ne continuam drumul.
Peisajele sunt foarte frumoase, era plin de flori de colt, aici sunt pe post de hrana pentru cai. De pe varf se vedea lacul Isyk-kul, al II-lea lac glaciar ca marime din Lume. La intoarcere am intalnit doi kirghizi calare, foarte prietenosi, ne-au rugat sa le facem niste poze, nu stiu daca mai vazusera aparate de fotografiat pana atunci, se uitau foarte uimiti la echipamentul nostru. M-au lasat sa si calaresc, aveau niste cai foste frumosi. Oamenii din zona sunt foarte primitori si prietenosi, am fost surprinsa placut, cu toate ca erau saraci, nu incercau sa faca bani pe spatele strainilor.
Desi am ajuns tarziu la tabara, am fost serviti si cu pranzul, dupa care am facut sauna pe care am combinat-o cu bai reci in raul de munte care trecea pe langa tabara.
Nu stiu daca a fost cea mai buna idee, deoarece aveam nevoie de cat mai multa apa, pentru ca si asa o sa ne dezhidratam foarte tare mai tarziu, dar oricum pe moment a fost relaxare totala. Inainte sa luam cina, ne-am dus toate bagajele la cantarit, urma apoi sa le punem in elicopter. Pilotul s-a mirat, deoarece aveam echipament mult mai putin decat celelate expeditii, ca si greutate.
Maine urmeaza sa zburam spre tabara de baza avansata, pe Ghetarul Inylchek. Am avut foarte mari emotii, nu ma simt foarte bine fizic sper sa-mi revin. Am fost informati ca in tabara de baza mai sunt 6 romani, si noi aici suntem 16, deci in total o sa fim 22 numai din Romania. Cred ca anul acesta pentru romani a fost anul Khan Tengri. Sunt curioasa cati vom reusi sa ajungem pe varf din toti cati suntem aici?
22.07.2008 Din Karcara am venit cu elicopterul pana in tabara de baza de pe Ghetarul Inylchek-nord, a fost foarte spectaculos, se vedeau vai adanci sapate de ghetari si varfuri de peste 5000m cu ghetari suspendati. Zborul a durat aproximativ 40min., cand am coborat in T.B. la 4000m eram toti destul de ametiti, a durat un pic pana ne-am transportat bagajele la cort. La un moment dat s-a ridicat ceata si am avut primul contact cu Varful Khan Tengri, arata mult mai dificit decat in toate pozele pe care le-am vazut pana acum.
Dupa ce-am transportat toate bagajele, am pornit cu Mihnea la o scurta plimbare pe ghetar, trebuia sa ne intoarcem la masa, unde din nou am fost surprinsi placut, eram la 4000m pe ghetar, iar noi aveam printe altele la masa pepene.
Inspre seara am traversat din nou ghetarul, pentru a vedea linia traseului inspre tabara I (4500m). Initial vroiam sa mergem toti in urmatoarea zi pentru o tura de aclimatizare si sa montam corturile, dar eu cu Alin si cu celelalte fete am decis sa mai asteptam o zi, sa mai facem o tura de trekking pe ghetar, in timp ce baietii au plecat spre camp I, au montat o parte din corturi dupa care s-au intors in tabara de baza.
In urmatoarea zi am plecat si noi cu ei, ne-am montat corturile dupa care ne-am intors sa prindem masa de la amiaza.
In ce-a de-a patra zi de cand eram pe ghetar, am urcat in tabara I si am dormit acolo, spre surprinderea mea nu am avut dureri de cap, in schimb Alin a dormit foarte prost in acea noapte, din cauza unei contracturi musculare deabia mai putea umbla, ce sa mai zic de caratul rucsacului, asa ca din pacate expeditia pentru el, s-a incheiat aici.
26-27.08.2008 Alin si Eugen au coborat in tabara de baza iar noi ceilalti am pornit spre tabara II pentru a duce o parte din provizii. A fost cea mai grea urcare de care am avut parte in viata mea. Diferenta de nivel de 1000m (de la 4500 la 5500m), iar traseul aproape vertical, cea ce nu a fost tocmai un lucru bun, castigam altitudine foarte repede si nu reuseam sa ne aclimatizam.
Cu mari eforturi am reusit sa ajungem sus, iar pana am montat 2 corturi, toti aveam dureri de cap si eram ametiti. Pe tot traseul nu exista un loc unde poti sa stai, macar in picioare, singura modalitate de a te odihni era sa stai atarnat in coarda. Cu doua zile inaintea sosirii noastre in camp II a urcat o echipa de iranieni, pe care i-a prins furtuna intre camp I si II si au sapat o platforma in zapada unde au inoptat. Noroc cu ei, asa am avut si noi un loc unde am putut sa ne odihnim in traseu.
La coborare am facut rapel peste rapel pana in camp I, apoi am coborat in base camp, m-am simtit foarte rau pana am ajuns la marginea ghetarului. Am reusit sa prindem si cina.
Urmatoarea zi repaus total, m-am trezit cu buzele umflate si cu basici pe ele, a fost foarte rau, nu puteam sa respir bine si nici sa mananc. Cred ca mi s-a intamplat de la deshidratare, pentru ca nu bausem multa apa in ziua precedenta.
28.08.2008 Azi am plecat din nou spre camp I, inspre dupa-masa. Urma sa dormim aici, iar in urmatoarea zi sa urcam in camp II, cu ultimele bagaje si sa dormim acolo.
29.07.2008 Ne-am trezit in jurul orei 8, nu ne-am stresat prea tare sa ne trezim cu noaptea-n cap, aveam toata ziua la dispozitie sa ajungem in camp II. Dupa ce ne-am facut ceaiuri si supe, in jurul orei 10 am plecat spre tabara II. Imi era foarte groaza de drum, stiind cum a fost prima data, dar de data aceasta a fost mult mai bine. Eu nu m-am grabit am mers mai incet decat ceilalti din grupul nostrum, aveam si bagajul destul de mare.
Eu cu Mihnea si cu Cristina am ajuns cu o jumatate de ora dupa ceilalti, ne-a prins si viscolul pe drum chiar inainte de a ajunge in tabara, s-au astupat toate urmele si a trebuit sa batem altele. Noi am ajuns cumva, dar in spatele nostru mai era Eugen (fotoreporterul expeditiei), pe care l-am pierdut cu vederea. A facut 11 ore pana in camp II si l-a si prins viscolul de 2 ori pe traseu, cand a ajuns sus era epuizat de tot.
30.07.2008 Azi am fost pe Umarul lui Chapaev (6130m), o portiune intermediara de pe care se coboara apoi intr-o sa unde se afla camp III, apoi urmeaza varful Khan Tengri (7010m). Este cel mai inalt "varf" pe care am urcat pana acum. Traseul pana pe "varf" a fost destul de tehnic, dar totusi mi s-a parut mai usor decat cel din camp I spre camp II.
Eu am mers mai incet decat cailalti , din cauza unei dureri pe care o simteam inca de acasa, si care-ia nu i-am acordat foarte multa importanta, dar aici o simteam la fiecare pas. In spatele meu mai era Mihnea si echipa iranienilor care se indreptau spre camp III, iar apoi spre varf. Intr-un final am ajuns pe varf, am facut cam 4 ore si jumatate, nu am obosit deloc, dar nu puteam sa fac mai mult de 2-3 pasi fara sa ma opresc sa respir. Pe varf am facut poze cu baietii, apoi cu fetele cu care urmeaza sa mergem la primavera pe Cho Oyu, apoi a aparut si Mihnea si echipa iranienilor. Eu cu Mihnea am mai stat pe varf am facut poze cu tricolorul apoi cu un baner pe spatele caruia l-am desenat pe Flaviu, vroiam neaparat sa ne facem poze cu el pe varf.
Iranieni ne-au rugat sa facem poze cu ei si am stabilit ca dupa ce vor face si ei si noi varful mult dorit, vom sta in B.C. la o bere, apoi ei si-au continuat drumul spre camp III, iar noi am coborat inapoi in camp II.
Am ajuns destul de tarziu in tabara, asa ca am preferat sa mai dormim o noapte acolo si sa coboram in tabara de baza in urmatoarea zi. In timpul noptii nu am reusit sa dorm deloc, a batut un vant uscat si rece, iar folia exterioara a cortului suna intruna, am crezut ca o va smulge vantul. Din cauza vantului uscat, mi-era foarte sete, am baut tot ceaiul care-l aveam in termos, si tot mi-era sete si ma dureau buzele ingrozitor. Cumva a trecut noaptea si dimineata m-am trezit cu o durere de cap, eram ca un zombi, de-abia am reusit sa ies din cort. Mihut mi-a fiert niste zapada sa-mi fac muzli cu lapte , pentru ca eu nu am fost in stare. Tot ma simteam rau asa ca am coborat cat de repede am putut. Intre camp II si I, urcau o gramada de englezi si spanioli, asa ca a trebuit sa stam mult la coada ca sa putem cobori. Ne-am mai oprit in camp I sa bem o cana de ceai si sa mancam o ciocolata, apoi am coborat spre B.C. Am reusit sa prindem masa de pranz, care ne-a prins foarte bine dupa atatea supe la plic, in sfarsit mancam o supa adevarata. Spre dupa-masa am reusit sa fac un dus si sa-mi spal hainele.
In tabara de baza venise un regizor rus care filma pentru un documentar, i-a luat interviu si lui Alin, el fiind singurul din echipa noastra care era in B.C. La masa de cina aflasem ca printre noi se afla un mare alpinist francez Christophe Profit, care era si ghid in Chamonix si pentru care s-a tinut un toast pentru ca a reusit sa urce Varful Khan Tengri de doau ori in aceiasi saptamana.
01.08.2008 Este ziua mea, cred ca fost cea mai frumoasa zi de nastere serbata pana acum. Nu ma asteptam ca la 4000m sa mananc tort, pepene, sa bem vin si sa-mi cante toata lumea din tabara la multi ani, a insemnat foarte mult pentru mine, binenteles Alin a fost complice la toate cele intamplate, si ii multumesc pentru asta.
02.08.2008 Si aceasta zi era prevazuta pentru odihna, desi dupa masa de pranz vroiam sa mergem spre camp I, sa mai salvam din timp, pentru ca ne erau limitate zilele, dar s-a schimbat vremea si in final am stabilit, ca ziua urmatoare o sa mergem direct pana in camp II si mai bine ne odihnim in tabara de baza acum.
03.08.2008 Am plecat spre tabara I, dupa masa de dimineata. Vremea era destul de buna, iar noi nu mai aveam bagaje asa de mari, deoarece mai facusem deja de doua ori drumul acesta, si am alimentat taberele I si II cu provizii si corturi. In tabara I am stat la un ceai si o ciocolata apoi urma sa mergem mai departe spre tabara II. Inainte sa ajungem in camp I cu vreo cateva sute de metri lui Vasi i se facuse foarte rau si era alb ca varul la fata. Mihut l-a bagata in cort, apoi in sacul de dormit, si din pacate el nu a mai reusit sa ne insoteasca spre camp II. Toata lumea l-a sfatuit sa coboare jos ca sa se refaca mai repede, iar ziua urmatoare sa ne ajunga din urma, dar el s-a incapatanat sa ramana aici.
Pana in tabara 2, ne-a prins viscolul de doua ori, am depasit pe traseu doua echipe de rusi si una de spanioli. Cand am ajuns sus am constatat ca pe perioada cat am fost in B.C., a dormit cineva la noi in cort , am gasit un izopren iar in mijlocul cortului era o groapa imensa, nu se mai putea dormi asa. Mancarea din absidra era toata asptupata de zapada.
A trebui sa dezmembram cortul, sa nivelam locul, apoi sa-l ansamblam la loc desi era viscol afara. Am inghetat pana am reusit sa asezam toate lucrurile cum au fost, si am topit apa pentru supa si ceai.
04.08.2008 Toata noaptea a viscolit, nici o speranta ca se va face vreme buna, dimineata cand ne-am trezit cortul era ingropat in zapada, asa a tinut-o toata ziua, nici macar nu puteai sa iesi din cort sa-ti faci un ceai. Mihut a cedat, el a zis ca nu mai poate sta asa toata ziua si mai e si problema cu bocancii, el avand bocanci simpli, fara gheata dubla si deja la altitudinea aia nu-si mai simtea picioarele si erau sanse mari sa nu poata urca pe varf din cauza asta, asa ca a coborat. Am ramas singura in cort, am dormit cat am dormit, m-am uitat de doua ori la pozele din aparat, m-am mai uitat la peretii cortului, am inceput sa vad numai portocaliu, dupa care am zis: fie ce-o fi, ies afara sa gatesc, nu mai pot sta in cort. Am gatit si pentru Mihnea si Iliuta care erau in cortul vecin si Catri care era in vizita la ei si ea era plictisita. Asa ca am facut o oala mare de paste pentru toti patru, mi s-au cam albastrit mainile pana am reusit sa termin mancarea. Pe urma ne-am inghesuit toti patru in cortul lui Mihnea si lui Iliuta, sa mancam si sa povestim, care era de o persoana jumate sau doua cu bagajele in apsidra, dar tot era mai bine asa, decat sa stai singur in cort. A viscolit toata ziua, iar azi era ziua in care trebuia sa urcam spre tabara III, iar noi am ramas blocati aici.
Ne-am gandit la Romeo, a stiut el ce-a stiut, ca dupa o saptamana de vreme buna trebuia sa urmeze si ceva rau. Romeo a facut aclimatizarea cu noi pana pe Chapaev, apoi cand noi am coborat in B.C., el a ramas in tabara II. Vroia sa se odihneasca o zi apoi sa plece inspre varf cu Miki si Cipri, doi baieti din Brasov, care sosisera cu cateva zile inaintea noastra. Dar probabil daca faceam ca el, cineva tot nu reusea sa se aclimatizeze corect, si aveam sa riscam si mai mult. Asa ca zic eu, am ales varianta buna ca am revenit in T.B., apoi am luat la rand toate taberele dupa ce am fost aclimatizati, desi s-a schimbat vremea pe parcurs si am ramas blocati in tabara II, iar dupa o saptamana de vreme relative buna, putea sa urmeze si o saptamana de vreme proasta, iar daca se intampla asa nu mai apucam noi sa facem varful din pricina timpului.
Mai avem exact doua zile pe care le putem pierde din cauza vremii, iar daca le depasim, putem sa ne intoarcem jos , ca nu mai avem timp fizic sa facem varful si sa ne si intoarcem. Eram demoralizati, macar sa ni se ofere sansa sa incercam chiar daca nu ajungem pe varf, dar sa incercam… Noaptea am dormit singura in cort, Mihut mi-a spus pe urma ca au fost vanturi de peste 150km/h.
05.08.2008 Dimineata cand m-am trezit nu am mai putut iesi din cort din cauza zapezii, l-am chemat pe Mihnea sa ma dezgroape, pana la urma am tras fermoarul de sus in jos si am iesit pe la partea superioara. Cand am iesit din cort era senin afara, ne-am bucurat foarte tare si in cea mai mare graba am strans lucrurile si am plecat spre tabara III. Pana pe Umarul lui Chapaev stiam drumul, de acolo trebuia doar sa coboram in saua unde erau pesterile de gheata. Eram putin ingrijorati in privinta locurilor in pesteri, deoarece nu am mai luat cort cu noi si riscam sa ne intoarcem daca nu gasim loc. Romeo avusese o experienta neplacuta, dupa ce a urcat varful si s-a intors din nou la pesteri, si-a gasit bagajele afara. Le-au scos ghizii kirkizi, au spus ca este pestera lor si ca ei au sapat-o si daca vor pot sa-si faca si ei alta. Noroc ca Miki si Cipri si-au adus cort iar Romeo la rugat pe unul dintre ghizii rusi sa-l primeasca si pe el in cort.
…Im sfarsit, d-na Felicia era prima si pana am ajuns si noi la pesteri a si dezgropat intrarea spre una. Am avut noroc ca a dezgropat o pestera de 6 persoane, exact cati eram noi. Pesterile aratau destul de bine , era confort mai bun ca si in cort, atata doat ca, atunci cand gateam, condensau peretii si ni se udau lucrurile.
Nu am avut prea mult timp la dispozitie, asa ca am mancat si am baut cat am putut, apoi ne-am culcat pentru ca trebuia sa ne trezim la 1.30. Eu nu prea am reusit sa dorm, poate din cauza emotiilor, poate ca inca era ziua afara, oricum cred ca am dormit o ora sau doua pana la ora desteptarii.
06.08.2008 Pana am mancat, am fiert apa si ne-am echipat se facuse ora patru. Cristina nu se simtea prea bine si a hotarat sa nu mai vina. La ora patru am iesit din pestera, eram ultimii care plecam odata cu o echipa de ghizi rusi. La ora 1 mai plecase o alta echipa de baieti. Pe drum l-am piedut si pe Iliuta, nu se simtea prea bine, tusea si a hotarat ca e mai bine sa coboare. Am ramas doar eu, Mihnea, dna Felicia si Catri. Era foarte frig afara, eu nu mai imi simteam mainile si picioarele desi aveam bocanci dubli cu parazapada si supramanusi de puf. Imi tot miscam degetele de la piciare si de la maini dar tot degeaba. Pe urma am constatat ca eu eram singura fara pufoaica dintre toti coechipierii mei, nu mi-am luat-o deoarece nu simteam ca mi-e frig la corp si nu vroiam sa transpir, asa ca am mers doar cu geaca de gore-tex. La un moment dat nu am mai putut, nu mai imi simteam degetele de la picioare, deabia atunci mi-am luat si eu geaca de puf, mi-a fost mai bine pe urma. Defapt nu simteam ca mi-e frig la corp, pentru ca organismul se schinuia sa-mi incalzeasca organele iar extremitatiile erau din ce in ce mai reci, cand mi-am luat pufoaica mi-a fost mult mai bine si la maini si la picioare. Oricum a fost o dimineata friguroasa si era greu sa te cateri si pe corzi fixe la 6500-7000m. Soarele rasarea de dupa varf, asa ca am stat in umbra lui pana la ora 11, abia apoi am avut si noi parte de cateva raze.
D-na Felicia cu Catri erau mai in fata, eu cu Mihnea mai in spate. Pe drum am intalnit un baiat care please din tabara III la ora 1 si deja se intorcea de pe varf. L-am intrebat cat mai avem si ne-a spus cam 4 ore, deja mersesem de 8, cand am auzit am intrat si eu si Mihnea in panica, oricate calcule faceam nu dadea bine, trebuia sa ajungem pe varf pana la ora 16, ca sa avem timp sa ne si intoarcem. Am inceput sa grabim pasul cat am putut.
In spatele nostru mai era Serban si ghidul lui Dima. Serban este, un alt roman pe care l-am intalnit aici si care a apelat la un serviciu mai complex decat noi care includea si ghid, de fapt facea parte dintr-o expeditie internationala. Serban a ramas destul de in spate, a renuntat la nu moment dat iar ghidul lui venea in spatele nostrum din ce in ce mai repede. A mers in spatele nostru mult timp, l-am intrebat daca nu vrea sa ne depaseasca si a zis ca nu-i place sa merga singur. A fost foarte dragut, am reusit sa-l conving sa o ia in fata numai dupa ce i-am dat ciocolata si i-am spus ca poate sa isi ajunga colegii rusi care erau la 10 min. in fata.
La numai 10 min de varf, Mihnea a vrut sa coboare, nu se simtea prea bine, m-a socat decizia lui. L-am convins ca nu mai e mult si e mai bine sa ne intoarcem impreuna. In fata la 200-300m erau dna Felicia si Catri.
Cand am ajuns pe varf nu a mai contat nimic, si-a revenit si Mihnea pe moment, ne-am imbratisat, ne-au dat lacrimile, dar nu am zis nici unul nimic, aveam ochelari si nu se vedea si eram prea orgoliosi sa recunostem, ne-am povestit mai tarziu ofurile. Am facut poze cu steagul si sponsorii si am coborat cat am putut de repede, batea foarte tare vantul si era frig.
La coborare Mihnea a inceput sa vorbeasca necoerent, delira. M-am speriat, nu stiam daca mai aveam putere sa mai am grija de altcineva. A incercat sa coboare mai jos pe o platforma de zapada. La rapel mi-a fost frica pentru ca nu erau linii drepte si erau tot felul de noduri pe coarda, si prima coarda care o prindea pe aia facea rapelul chiar daca era buna sau nu. Am incercat sa vorbesc cu el, dar nu zicea nici un cuvant corect, nu am inteles nimic. Intr-un final a reusit sa coboare pe platforma de zapada cu bine, a baut ceai, a mancat o ciocolata si am mai stat putin acolo pana si-a revenit cat de cat, apoi am facut rapeluri peste rapeluri, am si prins in fata noastra doi rusi care nu aveau sistem de filat, coborau dupa stilul clasic, peste spate, si care nu ne-au lasat sa-i depasim, pana nu au ajuns la cort in tabara IV (o tabara pe la 6400m, unde se putea monta doar un cort sau doua, dar era de evitat pentru ca batea tare vantul, si de obicei era folosita doar de ghizii rusi, care aveau clienti si care nu erau in stare sa ajunga intr-o zi din camp III pana pe varf). Din camp IV, Mihnea mi-a zis ca se simte OK, doar ca e obosit si daca vreau pot sa merg mai repede. Am luat-o in fata, nu mai aveam rabdare, vroiam doar sa ma bag cat mai repede in sac. In apropriere de tabara le-am prins din urma pe dna Felicia si Catrinel care si ele erau obosite. Am facut cam cinci ore de sus pana in tabara III la coborare si 11 la urcare. Cand am ajuns la pestera am mai facut doar o supa si un ceai si ne-am pus sa dormim.
07.08.2008 Ne-am trezit destul de tarziu pe la 10, pana la 12 am reusit sa mancam si sa ne strangem lucrurile. Ghizii rusi plecasera de mult din camp III. Aveam destul de mult de mers si trebuia sa dezechipam si camp II. Oricum am avut mare noroc, am prins exact o fereastra de doua zile de vreme buna, exact cat ne-a trebuit ca sa ajungem pe varf si sa ne intoarcem. In ziua cand am plecat din camp III, s-a stricat vremea.
Imi pare rau de Ulise si de Gerge, care au urcat deodata cu noi in camp III, dar au decis sa mai astepte o zi acolo pana sa urce pe varf, deoarece Ulise nu se simtea prea bine. Au incercat sa urce cand noi ne pregateam de plecare, dar i-a viscolit si au trebuit sa se intoarca, au zis ca mai asteapta o zi si o sa incerce iar, pe urma am aflat ca George a reusit sa urce pe varf in urmatoarea zi, ma bucur pentru el, pentru ca si-a dorit foarte mult asta si era cel mai in masura dintre noi sa urce pe varf. Cand am plecat vremea nu era tocmai buna, a trebuit sa spargem urme pe o portiune din drum pana pe Umarul lui Chapaev, apoi de acolo am rapelat pana in camp II. A trebuit sa dezechipam tabara II, ne-am chinuit putin sa dezgropam corturile. Cand am plecat din camp II a inceput sa ninga destul de tare. Ne-a luat destul de mult sa ajungem jos, corzile si urmele erau astupate, a trebuit sa dezgropam corzile, si am facut rapel unde s-a putut, pentru ca eram si obositi si cu bagaj mare in spate. De la camp I in jos a fost foarte rau, se terminase portiunea cu corzi fixe si era zapada prospata asezata pe un strat de gheata care se prindea pe coltari si tot cadeam. Cumva am ajuns la baza ghetarului unde ne asteptau baietii din echipa, foarte dragut din partea lor, ne-au luat bagajele si le-au dus ei pana la tabara de baza. Deja se facuse noapte, inca din departare se vedeau o gramada de luminite in fata cortului unde se servea masa din tabara de baza. Defapt iesise toata lumea afara sa ne felicite si ne-au si servit cu un pahar de compot cald, foarte bun. A inceput sa aplaude toata lumea, in special pe dna Felicia, pe care o felicit si eu, pentru ca la varsta ei a fost sef de pluton. Jos in tabara baietii din echipa faceau misto, ziceau ca varful Khan Tengri e treaba de femei si din cauza asta nu s-au mai obosit sa urce si ei:)
Multumim tuturor celor care au fost alaturi de noi in aceasta expeditie.
